Practica abuzivă a ANAF de a refuza deductibilitatea TVA, pentru tranzacțiile încheiate cu parteneri (furnizori) declaraţi inactivi

16.11.2016|0 comentarii

Atât prevederile vechiului Cod fiscal-art.11. alin.12 (Legea 571/2003), cât și prevederile Noului Cod fiscal–art.11alin. 7 (Legea nr. 227/2015)[1] reglementează dreptul ANAF de a nu lua în considerare tranzacțiile efectuate de beneficiarii (de bună-credință), respectiv achizițiile de bunuri/servicii de la persoane declarate inactive fiscal, refuzând beneficiarului atât dreptul de deducere a cheltuielelor cât și a taxei pe valoare adăugată (TVA) aferentă acestor achiziții.

Aceasta prevedere a fost preluată de Noul Cod  Fiscal în 2015, deși legalitatea acesteia a fost infirmată expres de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), Curtea pronunțându-se expres în sensul că o astfel de prevedere a statelor membre este contrară legislației europene. Prin hotărârea dată în Cauza C‑277/14.  apărută ca urmare a unui litigiu între o societate poloneză și Cameră Fiscală din orașul Łódź., CJUE a decis că autoritățile fiscale nu pot refuza dreptul de deducere al TVA pentru motivul că emitentul facturii nu mai dispune de o autorizație de întreprinzător individual și că, în consecință, nu mai are dreptul de a-și utiliza numărul de înregistrare fiscală atunci când această factură cuprinde toate informațiile prevăzute.

Astfel, prin hotărârea dată în Cauza C‑277/14 Cutea a arătat expressis verbis că dispozițiile celei de a șasea Directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2002/38/CE a Consiliului din 7 mai 2002, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, prin care nu i se recunoaște unei persoane impozabile dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate pentru bunuri care i‑au fost livrate pentru motivele că factura a fost emisă de un operator care trebuie considerat, având în vedere criteriile prevăzute de această reglementare, drept un operator inexistent (…).

În consecință dreptul de deducere a TVA nu poate fi anulat numai pentru motivul că factura a fost emisă de un furnizor inactiv/inexistent.

Iar deciziile date de judecătorii europeni sunt de directă și imediată aplicare în legislația statelor membe. Astfel încât, atât reprezentanții ANAF cât și instanțele naționale sesizate trebuie să soluționeze cauzele conform deciziilor CJUE, dându-le efect și prioritate față de prevederile legisilației naționale contrare.

Decizia pronunțată de CJUE ar fi trebuit să stopeze practicile curente și larg răspândite ale ANAF, prin care contribuabilii onești sunt acuzați că au făcut operațiuni „fictive” doar pentru faptul că furnizorii au un „comportament fiscal inadecvat„.

Cu toate acestea, inclusiv acum în 2015 și 2016, organele de control fiscal în mod abuziv fac aplicarea dispozițiilor din Codul fiscal pentru a refuza și astfel a restânge (sub o aparență de legalitate) dreptul contribubilului de deducere a cheltuielelor și a TVA aferente unor tranzacții cu furnizorii care s-au dovedit ca fiind declarați inactivi, pedepsind astfel beneficiarul de bună credință și stramutând pe umerii acestuia povara fiscală generată de incompetență (sau impotență) ANAF de control a acestor practici. Curtea în paragraful al 35-lea[2] din Decizie a aratat că Statul prin instituțiile și instumentele pe care le are la dispoziție este cel căruia îi revine obligația de a identifica și sancționa furnizorii culpabili, condamnând transferul poverii fiscale către beneficiarul de bună credință, care se dovedește o victimă inclusiv a practicilor abuzive ale statului.

Din păcate dezamăgirea nu se oprește doar la conduita ANAF, ci continuă în instanțele naționale, care refuză aplicarea jurisprundeței europene și chiar în cadrul aceleași instanțe completele dau soluții diferite. în acest sens cităm Sentința nr 672 din 15 iulie, 2016 prin care Tribunalu Iași a dat eficiență prevederilor din Codul fiscal român, refuzând aplicabilitatea legislației și jurisprundenței europene.

În timp ce doar la câteva luni, Curtea de Apel Iași într-un alt dosar având ca obiect cererea de suspendare a executării silită (a aceluiași contribuabil și în aceiași speță), dând eficiență principiului priorității aplicării dreptului European (principiul suprimației) prin Sentința civilă nr. 144/2016 a admis suspendarea executării obligațiilor fiscale suplimentare puse în sarcina contribuabilul, reprezentând TVA pentru care s-a refuzat dreptul de deducere și accesorii aferente, motivând soluția pe Decizia CJUE pronunțată în Cauza C‑277/14.

Regretabilă rămâne în continuare abordarea și practicile ANAF în materie, care ignoră legislația europeană, dar poate și mai mult practica neuniformă, imprevizibilă și contradictorie a instanțelor naționale de judecată.

Avocat Oxana D.Chironda

 

[1] Art. 11: Prevederi speciale pentru aplicarea Codului fiscal

 (7) Beneficiarii care achiziționează bunuri și/sau servicii de la persoane impozabile stabilite în România, după înscrierea acestora ca inactivi în Registrul contribuabililor inactivi/reactivați conform Codului de procedură fiscală, nu beneficiază de dreptul de deducere a cheltuielilor și a taxei pe valoarea adăugată aferente achizițiilor respective, cu excepția achizițiilor de bunuri efectuate în cadrul procedurii de executare silită și/sau a achizițiilor de bunuri/servicii de la persoane impozabile aflate în procedura falimentului potrivit Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

[2]35      Din moment ce administrația fiscală competentă dispune de informațiile necesare pentru a stabili că persoana impozabilă, în calitate de destinatar al tranzacțiilor comerciale, este obligată la plata TVA‑ului, aceasta nu poate impune, în ceea ce privește dreptul persoanei impozabile de a deduce taxa achitată în amonte, condiții suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept (a se vedea Hotărârea din 8 mai 2008, Ecotrade, C‑95/07 și C‑96/07, Rep., p. I‑3457, punctul 64, precum și Hotărârea din 30 septembrie 2010, Uszodaépítő, C‑392/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 40).”

Scroll to top